Corina Vintan: Europa, saltul spre federalism

Autor: Corina Vintan

Criza pe care o traversează zona Euro a repus pe tapet o temă aşezată între paranteze de liderii europeni, şi anume federalismul Europei. Declicul pentru relansarea acestei dezbateri l-a produs în special recenta propunere a prim-ministrului grec, Georgios Papandreou, de a supune unui referendum pachetul de măsuri anticriză convenit de liderii europeni la Bruxelles. Gestul lui Papandreou, dincolo de a fi fost în primul rând ofensator pentru partenerii europeni, a arătat limitele oricărei decizii la nivel european, fără o întărire urgentă a uniunii politice.

Federalismul Europei nu este deloc o temă nouă. Părinţii fondatori ai Uniunii Europene, în frunte cu Jean Monnet, au crezut încă de la început că Europa trebuie să aibă această finalitate şi că, la un moment dat, saltul spre federalism va fi obligatoriu. Crearea Comunităţii Europene de Apărare şi apoi a CEE (Comunitatea Economică Europeană) au fost gândite de părinţii fondatori ca o primă etapă pentru construcţia unei Europe tehnice, care ar fi permis reînnodarea solidarităţilor distruse de război, relansarea încrederii fără a afecta suveranitatea guvernelor naţionale, pentru ca, o dată formată masa critică necesară, Europa să basculeze spre federalism. Din nefericire, visul federal al părinţilor fondatori a fost un eşec. Niciunul din tratatele care au pus bazele a ceea ce numim astăzi Uniunea Europeană, Tratatul de la Maastricht (1992), Amsterdam (1997), Nisa (2001), Constituţia Europeană (2004), tratatul de la Lisabona (2007), nu au reuşit să clădească Europa politică. Ceea ce vedem astăzi este o Europă dominată de interese naţionale, unde primele două viori sunt Franţa şi Germania, în timp ce restul statelor, în special cele din grupul vechilor state, par din ce în ce mai sceptice în ceea ce priveşte viitorul în 27.

Euroscepticismul şi criza economică au pus în faţa Europei două alternative: fie renunţarea la zona euro şi la comunitatea economică, fie saltul spre federalism. După Grecia, următoarea ţară aflată pe buza prăpastiei este Italia, unde o guvernare populistă şi ineficientă ar putea în mod definitiv să pună capăt existenţei Euro. Criza economică a pus în lumină mai bine ca niciodată diferenţele între modelele economice, sociale şi politice ale statelor membre. Uniunea Europeană este în acest moment foarte departe de un proces de armonizare, chiar dacă acesta ar fi de dorit, mai ales pe plan fiscal. Complexitatea fiscală a ţărilor membre, precum şi dominaţia jocului politic intern sunt în continuare principalele piedici care stau în calea unei Uniuni mai întărite.

Pe lângă faptul că liderii europeni vor trebui să deseneze cu responsabilitate acest sistem fiscal unitar care ar trebui să faciliteze circulaţia forţei de muncă şi creşterea investiţiilor, tot aceştia au dificila misiune de a regândi instituţiile europene pe care trebuie să le scoată din zona rigidă a birocraţiei şi să le aşeze în zona reprezentării şi a deciziei politice pentru toţi cetăţenii europeni.

Dacă Europa va decide să facă acest salt federal în cadrul unei Europe cu două viteze, un concept lansat de François Mitterrand şi îmbrăţişat de mulţi experţi şi politicieni din ţările europene vechi, pericolul pentru România şi ţările care nu sunt încă în zona euro este unul evident, acela al abandonării treptate a drumului european. Iar pentru Europa, pericolul este la fel de mare: adâncirea diferenţelor şi favorizarea reapariţiei unor frontiere pe care abia reuşisem să le deschidem.

Lasa un comentariu

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.