L-am auzit pe un individ la radio mândrindu-se ca nu s-a uitat în viata lui, cumulat, la mai mult de 2 ore de fotbal. Meciurile de fotbal i se pareau distinsului ceva gregar, asta în ciuda faptului ca dumnealui prezenta emisiuni la radio. Si nu oricum, ci în calitate de coechipier al unui cunoscut prezentator TV.
Ca sa ne întelegem, fotbalul nu este mai pentru mase decât radio-ul. Diferenta dintre meciurile de fotbal si acest radio este, în ceea ce priveste dragostea maselor îndobitocite pentru ele, cam aceeasi cu cea dintre manele si Mercedesuri albe. Adica oricât ne-ar placea noua, cocalarilor, manelele, tot o sa optam mereu pentru un Mercedes alb, în loc.
De altfel, se spune ca daca asculti jumatate de ora acest radio, dupa care te uiti la un meci de fotbal, e ca si când ai trece de la fredonatul în baie al vecinului de jos la corul madrigal al Operei. Fotbalul are si el filosofii lui, marii sai gânditori, nu doar marii sai pasatori, marile sale spirite si, da, marile sale partide. Acest radio nu are nimic din toate astea, cu exceptia, poate, a unui fotbalist în cap.
Un meci de fotbal nu este, e drept, ceva complicat. Din contra, pare cel mai simplu lucru din univers: 22 de nebuni care fug dupa o minge cu scopul de a o trece printre niste bare. Pasiunile din spatele întregului proces, însa, fac fotbalul sa fie o stare de spirit. Or, un prezentator de la acest radio poate întelege vreodata ce e aia o stare de spirit? Poate doar daca îi strecori un creier printre urechi. Meciurile de fotbal sunt frumoase, chiar acum ma uit la un meci de fotbal, joaca Gaz Metan cu Rapid si, desi mi se pare cumplit de neinteresanta partida, o sa o urmaresc pâna la capat, doar asa, ca sa moara asta de la radio de ciuda.
