ECONOMIA VERDE ŞI SECURITATEA MEDIULUI

INTRODUCERE

Gestionarea climei, la toate nivelurile – de la cel local, la cel internaţional – trebuie astfel concepută încât să promoveze inovaţia tehnologică şi să asigure răspândirea rapidă şi corectă a noilor tehnologii. Guvernele semnatare ale Convenţiei Cadru a Naţiunilor Unite privind Schimbarea Climatică (UNFCCC) şi Protocolul de la Kyoto recunosc importanţa vitală a tehnologiei. Ele recunosc de asemenea că ţările industrializate trebuie să furnizeze fondurile necesare elaborării de tehnologii curate, prietenoase faţă de climă şi mediu, care reprezintă de fapt factorul esenţial pentru evitarea nivelurilor periculoase ale schimbării climatice, datorate activităţii umane.[1]

O evaluare a necesităţilor tehnologice făcută de UNFCCC a identificat multe tehnologii avansate care pot simultan să reducă gazele cu efect de seră (GES), să crească profiturile şi să creeze locuri de muncă. Beneficiile acestora sunt importante în special pentru lumea în curs de dezvoltare. Multe din aceste tehnologii există deja, şi nu este nevoie decât de punerea lor eficientă în practică. Este vorba de tehnologiile:

• pentru utilizarea surselor de energie regenerabile;
• pentru mărirea eficienţei energetice în sectoarele semnificative ale economiei (industria cimentului, a aluminiului, a oţelului şi altele, alături de sectorul transporturilor, al construcţiilor şi cel al bunurilor de consum);
• pentru recuperarea sau prevenirea emisiilor de metan, a hidrocarburilor fluorurate şi a altor gaze cu efect de seră în afară de dioxidul de carbon (CO₂);
• pentru îmbunătăţirea managementului pădurilor şi al solului;
• pentru adaptarea la schimbarea climatică.

În plus, sunt în curs de dezvoltare numeroase tehnologii, pornind de la cele în faza de cercetare până la cele care sunt gata pentru a fi experimentate şi comercializate rapid.[2]

Transferul de tehnologie are trei componente: bunuri şi instalaţii; aptitudini şi know-how pentru operarea şi întreţinerea instalaţiilor; cunoştinţe şi expertiză pentru generarea şi gestionarea retehnologizării. Începând din 1991, diferite instituţii şi mecanisme de finanţare – cuprinzând Centrul Global de Mediu (Global Environment Facility), Fondul Special pentru Schimbare Climatică (Special Climate Change Fund) şi Fondul pentru Ţările cele mai Slab Dezvoltate ale’ UNFCCC, Fondul Multilateral (Multilateral Fund, MLF) al Protocolului de la Montreal, Protocolul privind substanţele care distrug stratul de ozon, Banca Mondială, bănci regionale de dezvoltare, parteneriate internaţionale, programe de asistenţă de dezvoltare naţională şi organizaţii nonguvernamentale – au promovat cu succes transferul de tehnologie către ţările în curs de dezvoltare. Mecanismul Dezvoltării Curate – Clean Development Mechanism (CDM) al Protocolului de la Kyoto a jucat şi el un rol.[3]

1. ECONOMIA VERDE ȘI OCUPAREA FORȚEI DE MUNCĂ

Acţiunile urgente impuse de schimbarea climatică i-au făcut pe unii observatori să atragă atenţia asupra consecinţelor de pe urma cărora economiile vor avea de suferit. Dar prosperitatea economică şi ocuparea forţei de muncă se bazează în mod fundamental tocmai pe stabilitate climatică şi ecosisteme sănătoase. Fără intervenţie în timp util, multe locuri de muncă s-ar putea pierde datorită epuizării resurselor, pierderii biodiversităţii, impactului dezastrelor naturale în continuă creştere şi altor disfuncţionalităţi. In acelaşi timp, ocuparea forţei de muncă care contribuie realmente la protecţia mediului şi reducerea amprentei de carbon a speciei umane oferă oamenilor un interes concret în economia verde.

Goana după locurile de muncă „verzi” va fi un instrument economic esenţial pe măsură ce lumea va păşi pe teritoriul nemarcat încă al edificării unei economii mondiale cu emisii reduse de carbon. Imunizarea economiei împotriva schimbării climatice – „impermeabilizarea climatică” (climate-proofing) – va implica investiţii pe scară largă în noi tehnologii, echipamente, clădiri, şi infrastructură, care vor furniza un stimulent important pentru crearea unor noi locuri de muncă foarte necesare şi transformarea locurilor de muncă existente.[4]

Numărul locurilor de muncă verzi este deja în creştere. Cele mai vizibile sunt cele din sectorul energiei regenerabile, sector care a cunoscut o expansiune rapidă în ultimii ani.

Numărul actual al persoanelor angajate în industriile de producere şi furnizare a energiilor regenerabile în întreaga lume se ridică la cifra estimată convenţional la 2,3 milioane. În industria eoliană sunt angajaţi cam 300 000 oameni; sectorul instalaţiilor fotovoltaice solare (PV) cuprinde un număr estimat la 170 000, iar industria termosolară, mai mult de 600 000 (această cifră relativ ridicată se datorează productivităţii muncii scăzute din China, producător-lider al sistemelor termosolare). Mai mult de un milion locuri de muncă se află în industria biocombustibililor – care cultivă şi procesează o varietate de materii prime, transformându-le în etanol şi biomotorină.[5]

Anumite regiuni industriale care au devenit centuri de rugină, cum sunt unele zone din Vestul mijlociu al SUA sau Valea Ruhrului din Germania, au dobândit o nouă vitalitate prin dezvoltarea eoliană şi solară. Comunităţile rurale obţin venituri suplimentare atunci când fermierii plasează turbine eoliene pe pământurile lor. Instalarea, exploatarea şi întreţinerea sistemelor energetice regenerabile creează locuri de muncă suplimentare; fiind locale prin definiţie, acestea nu fac obiectul reamplasărilor. În Bangladesh, răspândirea sistemelor solare pentru uz casnic – care ar putea să atingă cifra de un milion până în 2015 – ar putea să creeze în cele din urmă cam 100 000 locuri de muncă.[6]

Energia solară şi eoliană sunt pregătite pentru a-şi continua expansiunea rapidă. Cu perspective investiţionale favorabile, locurile de muncă în sectorul energiei eoliene ar putea ajunge la cifra de 2,1 milioane în 2030, iar industria PV solară ar putea angaja până atunci 6,3 milioane oameni.

Deşi sursele regenerabile necesită un efort mai susţinut decât cele cu combustibili minerali pe care le înlocuiesc, sectorul energetic nu ia în calcul o foarte mare angajare a forţei de muncă. Mult mai multe locuri de muncă verzi vor putea fi eventual create prin preocuparea pentru utilaje şi aparatură de uz casnic cu randamente sporite. Performanţa energetică reprezintă deja un fenomen care ia amploare.[7]

Locurile de muncă din domeniul construcţiilor pot fi făcute ecologice prin asigurarea satisfacerii de către noile clădiri a unor standarde de performanţă ridicate. Acest fapt este important în special în Asia, supusă acum unei adevărate explozii în construcţii. Şi adaptarea vechilor clădiri comerciale şi rezidenţiale în scopul eficientizării energetice deţine un imens potenţial de locuri de muncă pentru muncitori constructori, arhitecţi, ingineri, experţi energetici, şi alţii. De exemplu, protejarea împotriva intemperiilor a 200 000 apartamente în Germania a creat 25 000 noi locuri de muncă şi a salvat alte 116 000 locuri existente, în perioada 2002-2004, atunci când industria construcţiilor se confrunta cu recesiunea. Asigurarea de locuinţe decente şi eficiente energetic în aglomerările urbane şi cartierele mărginaşe ale oraşelor lumii în curs de dezvoltare reprezintă o oportunitate fără egal pentru crearea de locuri de muncă – cu condiţia să fie mobilizate resursele necesare.[8]

Industria transporturilor este punctul forte al oricărei economii moderne, dar ea are totodată şi cea mai rapidă creştere a emisiilor de carbon. Prin integrarea a ce e mai bun în tehnologia de producere a combustibilului se va diminua dramatic amprenta de carbon a vehiculelor. O evaluare a celor mai eficiente maşini disponibile în momentul de faţă sugerează că locurile de muncă din industria auto relativ verde ar putea număra astăzi cel mult 250 000 din cele aproximativ 8 milioane locuri de muncă angajate direct în sectorul auto din lumea întreagă. Deci este necesar un efort concertat în direcţia sistemelor de propulsie mult mai eficiente şi fără carbon. La fel şi reproiectarea, în scopul reducerii consumului şi emisiilor, a motoarelor în doi timpi foarte poluante, care sunt răspândite peste tot, în special în Asia, va crea numeroase locuri de muncă.[9]

Per ansamblu, dependenţa de automobile şi camioane trebuie să fie redusă. Căile ferate oferă o alternativă, deşi multe locuri de muncă s-au pierdut în acest domeniu în ultimele câteva decenii, ca urmare a marginalizării transportului pe calea ferată. În Europa, locurile de muncă din domeniul fabricaţiei şi exploatării căilor ferate au scăzut cu aproape un milion. Chiar şi în China şi India, locurile de muncă din acest sector s-au redus de la 5,1 milioane, la 3,3 milioane între 1992 şi 2002. O revenire la transportul pe căile ferate precum şi la transportul public urban ar putea crea milioane de locuri de muncă. Locuri de muncă bune au fost generate de apariţia sistemului rapid de transport în comun. Există de asemenea oportunităţi substanţiale de muncă în modernizarea autobuzelor cu motoare diesel vechi, prin sisteme de propulsie cu gaz natural comprimat (CNG) sau prin autobuze electrice hibride. În New Delhi, introducerea a 6100 autobuze CNG până în 2009 se aşteaptă să creeze un număr de 18 000 noi locuri de muncă. Reţelele de transport mai accesibile şi nepoluante le înlesnesc oamenilor săraci din oraşele ţărilor în curs de dezvoltare accesul la oportunităţile oferite de piaţa locurilor de muncă.[10]

Industriile de bază, cum sunt cele ale aluminiului, oţelului/cimentului şi hârtiei, nu vor putea deveni niciodată cu adevărat „verzi”, deoarece ele sunt mari consumatoare de energie şi puternic poluante. Dar prin creşterea randamentului, a utilizării deşeurilor şi a surselor de energie alternative este posibil să li se dea o vagă nuanţă de verde. Producţia secundară de oţel bazată pe deşeuri necesită cu până la 75% mai puţină energie de cât producţia primară. În 2006, 42% din producţia mondială de oţel s-a bazat pe deşeuri, folosind probabil mai mult de 200 000 angajaţi.

În mod similar, producţia secundară a aluminiului utilizează numai 5-10% din energie consumată de producţia primară. Aproape un sfert din producţia globală de aluminiu se bazează pe deşeuri. Nu există un număr global al locurilor de muncă din acest sector, dar în SUA, Japonia şi Europa el se ridică la cel puţin 30 000. Industriile de ciment, celuloză şi hârtie au şi ele un potenţial verde similar, dar ca şi industria aluminiului, au un număr redus de angajaţi.[11]

Numărul locurilor de muncă din lumea întreagă din domeniul reciclării şi refabricării este o altă necunoscută. În SUA acesta este estimat la mai mult de un milion.

Cu o rată mai ridicată a reciclărilor, Europa vestică şi Japonia pot să spere la un număr mai mare de locuri de muncă în acest sector. În ţările în curs de dezvoltare, reciclarea hârtiei este făcută adesea de o reţea neoficială de colectori de deşeuri, organizată uneori în cooperative, în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de muncă şi de plată. Locurile de muncă și sursele de venituri în aceste acţiuni de reciclare comunitare neoficiale sunt dificil de documentat; în Cairo, societatea Zabbaleen s-a bucurat de o atenţie internaţională deosebită. Considerată ca având un număr de 70 000 membrii, se estimează că ea reciclează 85% din totalul materialelor colectate. Brazilia este considerată ca având în jur de 500 000 locuri de muncă în sectorul reciclărilor. China, cu un nivel estimat la 10 milioane locuri de muncă, stă cel mai bine printre toate ţările din zonă.[12]

Pentru multe ţări în curs de dezvoltare, grija cea mai mare o constituie viitorul agriculturii şi industriei forestiere, care adesea sunt încă răspunzătoare pentru majoritatea locurilor de muncă şi mijloacelor de existentă. Micile ferme sunt mai degrabă gospodării de punere în practică a cunoştinţelor şi de muncă fizică intensivă, care folosesc mai puţină energie şi mai puţine resurse chimice decât fermele agroindustriale. Dar fermele relativ durabile ale micilor agricultori au fost strivite de plantaţiile intens mecanizate şi tratate cu pesticide, de recoltele specializate, liberalizarea comerţului sau puterea lanţurilor de aprovizionare şi desfacere globale. Agricultura organică este încă limitată, deşi se extinde. Bazată mai mult pe munca fizică intensă decât agricultura mecanizată, ea poate deveni în viitor o sursă pentru locuri de muncă verzi suplimentare. Un studiu efectuat în Marea Britanie şi Irlanda a arătat că fermele organice au angajat cu o treime mai mulţi lucrători echivalenţi cu normă întreagă decât au făcut-o fermele convenţionale.[13]

Eforturile de împădurire şi re-împădurire, precum şi mai buna administrare a ecosistemelor critice ar putea susţine financiar mai mult de un milion de oameni a căror existenţă depinde de păduri adesea prin produse forestiere altele decât cheresteaua. Plantarea copacilor creează un mare număr de locuri de muncă, cu toate că ele sunt adesea sezoniere şi prost plătite. Sistemele agroforestiere – care combină plantarea copacilor cu agricultura tradiţională – oferă mediului beneficii importante, inclusiv fixarea carbonului. S-a demonstrat că acestea asigură hrana sau combustibilul şi creează locuri de muncă şi venituri suplimentare pentru micile ferme. Cam 1,2 miliarde oameni depind într-o oarecare măsură de sistemele agroforestiere.[14]

Soluţionarea bolilor de mediu acumulate în trecut şi îmbunătăţirea capacităţii de a face faţă schimbării climatice deja inevitabile oferă un potenţial ridicat de locuri de muncă. Realizarea infrastructurii de adaptare atât de necesare, ca de exemplu barierele în calea inundaţiilor, care să protejeze comunităţile de evenimente climatice extreme, abia a început, dar fără îndoială va angaja un mare număr de oameni, chiar dacă numai temporar. Activităţi precum terasarea terenurilor sau reabilitarea zonelor umede şi a pădurilor de coastă sunt activităţi intensive din punct de vedere al manoperei. Eforturile depuse pentru a evita ca degradarea mediului să afecteze terenurile cultivabile şi pentru a adapta agricultura la schimbarea climatică, prin sporirea eficienţei consumului de apă, prevenirea eroziunilor, plantarea copacilor, utilizarea culturilor verzi de conservare a solului, reabilitarea terenurilor agricole şi a păşunilor degradate, pot de asemenea să asigure mijloacele de trai necesare populaţiei rurale.

Aşadar potenţialul de locuri de muncă verzi este imens. Dar o mare parte din acest potenţial nu va fi materializat fără investiţii masive şi susţinute în sectoarele public şi privat. Sunt necesare programe de cercetare şi dezvoltare pentru a ne îndrepta în mod decisiv spre tehnologia curată, materiale şi energii eficiente, şi practici de dezvoltare a unor locuri de muncă durabile, ca şi spre restaurarea mediului înconjurător sau adaptarea climatică.

Guvernele trebuie să stabilească un cadru politic ferm şi previzibil pentru a înverzi toate aspectele economiei, având la dispoziţie obiective şi dispoziţii obligatorii, stimulente acordate mediului de afaceri, politici fiscale şi subvenţii. Devine de asemenea important şi decisiv să se dezvolte forme inovative ale transferului de tehnologie nepoluantă pentru a propaga metodele verzi în ansamblul lumii, la nivelul şi viteza necesare evitării schimbării climatice. Dezvoltarea tehnologiilor de cooperare şi a programelor de schimb de tehnologie ar putea contribui la accelerarea procesului de generalizare a celor mai bune practici.

Pentru a putea asigura necesarul de personal calificat de care este din ce în ce mai multă nevoie, devine crucială o expansiune a programelor de educaţie ecologică, pregătire, formare profesională şi dezvoltare a aptitudinilor într-o gamă largă de profesii. Anumite ocupaţii implică cunoştinţe ştiinţifice şi aptitudini tehnice sofisticate. Dar dezvoltarea locurilor de muncă verzi trebuie să ofere oportunităţi unei mase largi de muncitori, inclusiv celor ce s-au aflat prea adesea în situaţii neprivilegiate.

Tranziţia către un viitor cu emisii de carbon reduse va implica schimbări majore în modelele ocupaționale şi competenţele profesionale. Industriile extractoare de materii prime şi cele intensiv energetice sunt cele care vor resimţi cel mai mare impact, iar regiunile şi comunităţile puternic dependente de ele se vor confrunta cu consecinţe serioase. Ele vor avea nevoie de o asistentă dinamică şi susţinută în diversificarea bazei economice, crearea de locuri de muncă, surse de venituri alternative, şi dobândirea de noi competenţe profesionale. Astăzi, o astfel de „tranziţie” rămâne o noţiune teoretică.

Locurile de muncă verzi trebuie să fie locuri de muncă decente – oferind salarii bune şi siguranţa venitului, condiţii de muncă sigure, demnitatea în muncă şi drepturi ale angajaţilor adecvate. În prezent, din păcate, lucrurile nu stau întotdeauna aşa. Munca în unităţile de reciclare este adeseori precară, implicând serioase riscuri privind sănătatea ocupaţională şi generând adesea un venit mai mic decât cel necesar traiului zilnic, ca în cazul celor 700 000 muncitori din sectorul reciclării electronicelor din China. Dezvoltarea culturilor pentru biocombustibili, ca de exemplu plantaţiile de trestie de zahăr şi de palmieri de ulei din ţări ca Brazilia, Columbia, Malaiezia, şi Indonezia, implică adesea munci excesiv de grele, prost plătite, expunerea la pesticide şi opresiunea lucrătorilor. De asemenea, expansiunea plantaţiilor de biocombustibili i-au condus uneori pe oameni departe de gospodăriile lor, subminând astfel mijloacele de existentă ale comunităţilor rurale.[15]

Aceste aspecte îngrijorătoare scot în evidenţă nevoia ca locurile de muncă durabile să fie bune nu numai pentru mediul înconjurător, dar şi pentru angajaţi. O economie care să reconcilieze aspiraţiile omului cu limitele planetei este în continuare eminamente posibilă.

 2. SECURITATEA UMANĂ ȘI SECURITATEA MEDIULUI

În cadrul unei acţiuni de protecţie contra schimbării climatice, membrii mişcării de apărare a drepturilor populaţiei indigene din Nigeria au încercat să închidă activitatea platformelor de foraj marin din delta Nigerului. Ecologiştii ecuadorieni şi-au riscat viaţa protestând faţă de construcţia unui oleoduct care urmează să traverseze jungla amazoniană, adăpostul populaţiilor Quichua, Shuar şi Achuar. Mai mult de 200 fermieri din 20 ţări au mărşăluit în Bali, Indonezia, în timpul unei reuniuni a Naţiunilor Unite, pentru a cere ca problema hranei să fie luată în seamă ca prioritară pe agenda de lucru.[16]

Acestea sunt doar trei dintre multe iniţiativele pornite de jos, care se ivesc pretutindeni în lume, o lume care cere guvernelor şi opiniei publice să se mobilizeze pentru a înfrunta făţiş provocarea adusă de schimbarea climatică. Alegând să procedeze astfel, majoritatea celor care se implică afirmă că printre drepturile omului se numără şi cel de a beneficia de un mediu înconjurător curat, în care accesul la resursele naturale esenţiale să nu fie îngrădit. Multe dintre aceste voci susţin participarea comunităţilor marginalizate în cadrul negocierilor ONU privind clima. Deşi agendele de lucru ale acestor grupări diferă de multe ori, toate fac parte din acel front comun, ascendent, plin de iniţiative, care cere ca schimbarea climatică să fie luată în seamă ca o problemă îngrijorătoare, subliniind în acelaşi timp inechitatea în modul în care unii suportă mai mult şi mai greu consecinţele schimbării climatice globale şi încercând să aducă problema în termeni de drepturi ale omului.

Aceste grupări emergente au tendinţa de a se organiza singure şi de a căuta să iasă în faţă mai curând prin acţiuni mediatizabile, decât prin studii ştiinţifice. De obicei, se auto definesc ca „marginalizaţi economic”, „defavorizaţi” sau „săraci”. Subzistenta multora dintre membrii lor depinde în mare măsură de sectoare legate foarte sensibil de problema mediului înconjurător, de exemplu agricultura, silvicultura, pescuitul. Alţii sunt membri ai unor sindicate care urmăresc oportunităţi alternative de angajare în cadrul unei economii tot mai „verzi”, sau sunt pur şi simplu persoane preocupate de viitorul lor.

Controversele locale privind echitatea se întâlnesc la nivel internaţional cu mai profunda conştientizare privind faptul că degradarea accelerată a mediului înconjurător, dispariţia unor specii, schimbarea climatică, toate ameninţă drepturile omului şi exacerbează inegalităţile socio-economice. Conform unui recent raport al Programului de Dezvoltare al Naţiunilor Unite, schimbarea climatică „creşte riscurile şi intensifică vulnerabilităţile cu care se confrunta persoanelor sărace, aducând şi mai multe greutăţi în calea capacităţii acestora de a face faţă problemelor”.[17]

Primul Summit dedicat „echităţii climatice” a avut loc la Haga, în Olanda, în noiembrie 2000, concomitent cu cea de a VI-a Conferinţă a Participanţilor la Convenţia Cadru a ONU privind Schimbarea Climatică (UNFCCC). Mai mult de 500 lideri neguvernamentali din Asia, Africa, America Latină şi America de Nord au reuşit să creeze punţi de legătură care să depăşească graniţele şi tematica grupărilor proprii. Reţelele locale şi internaţionale au fuzionat, punând temelia unei mişcări globale care să abordeze schimbarea climatică.[18]

Membrii unor coaliţii internaţionale – cum ar fi cei ai Indigenous Environmental Network, World Rain- forest Movement, Oilwatch International sau Friends of Earth International – s-au aliat pentru a elabora principiile iniţiale ale mişcării şi pentru a organiza activităţi, în paralel cu agenda oficialităţilor, fie culturale, fie de mobilizare a oamenilor. „Afirmăm că schimbarea climatică este o problemă a drepturilor. Ea ne afectează viaţa, sănătatea, copiii şi resursele naturale. Vom făuri alianţe care să depăşească frontierele dintre popoare, înfruntând provocarea, găsind soluţii potrivite şi suport pentru o dezvoltare durabilă”, s-a declarat cu ocazia acestui summit.[19] 

În plus, coaliţii internaţionale specifice au prezentat în nume propriu declaraţii, pe marginea unor probleme specifice. Grupurile „indigene” au colaborat la elaborarea Primei Declaraţii Internationale a Forumului Popoarelor Indigene privind Schimbarea Climatică, cerând crearea unui fond „de adaptare” care să asigure finanţare pentru grupări locale, precizând şi cerinţa includerii localnicilor la toate nivelurile de luare a deciziilor în cadrul UNFCCC. Mişcarea World Rainforest a prezentat Declaraţia de la Muntele Tamalpais, cerând reduceri ale emisiilor de gaze cu efect de seră şi încetării includerii plantaţiilor de copaci drept „colectoare de carbon” în cadrul Mecanismului de Dezvoltare Curată al Protocolului de la Kyoto. Potrivit declaraţiei, „a permite arderea combustibililor fosili prin finanţarea plantaţiilor de copaci care să „absoarbă „dioxidul de carbon ar duce la extinderea amprentei ecologice şi sociale a celor bogaţi, accentuând inechităţile sociale deja existente.” Ca strategie alternativă, Declaraţia sugerează comunităţilor locale să-şi gestioneze mai bine ecosistemul forestier.[20]

Mişcarea pentru echitate climatică a crescut şi s-a dezvoltat, pe măsură ce grupuri din societatea civilă în întreaga lume îşi integrează obiectivele de protecţie a climei pe agenda lor strategică. La cea de a XIII-a Conferinţă a Participanţilor UNFCCC, ţinută în Bali, în decembrie 2007, un spectru larg de grupări militante au organizat demonstraţii în stradă, conferinţe de presă şi manifestări educaţionale adiacente. Un Forum Climatic al Tinerilor Lideri Asiatici a reunit 35 tineri provenind din 14 ţări, pentru a alcătui un plan de acţiune, prezentat oficial la conferinţă.[21]

Fermieri din toată lumea au umplut străzile, afişând steaguri şi afişe multicolore, îndemnând la o agricultură locală la scară mică, durabilă, ca alternativă la agricultura industrială. „Agricultura durabilă va vindeca pământul”, s-a afirmat. Activiştii de la Oilwatch International au cerut redirectionarea finanţării de la folosirea combustibililor fosili către susţinerea tehnologiilor noi de obţinere a energiei regenerabile, ecologice. Mulţi dintre cei prezenţi au hotărât să înfiinţeze o coaliţie numită Clean Justice Now!, cerând naţiunilor industrializate să implementeze măsuri drastice de reducere a poluării, să-şi majoreze substanţial aportul financiar pentru programe de adaptare în ţările în curs de dezvoltare, şi să susţină programe care să promoveze controlul comunităţilor asupra energiei, pădurilor şi apei.[22]

Evaluarea impactului pe care îl au aceste mişcări pentru „echitate climatică”, atât la nivel local cât şi internaţional, poate fi dificilă deoarece aceste grupuri participă în afara unor conferinţe internaţionale, nu au drept de vot sau putere de decizie în cadrul oficial, ele folosind aceste conferinţe pentru a stabili noi alianţe sau a face planuri de viitor. Principiile fundamentale care le îndrumă – echitatea climatică, participarea egală şi drepturile omului – joacă un rol marginal pe agenda celor care, în lume, decid politicile în privinţa schimbării climatice. UNFCCC, de pildă, nu face nicio referire la drepturile omului.[23]

Aceste principii cheie încep să iasă la iveală prin activitatea organizaţiilor nonguvernamentale (ONG-uri), prin unele structuri ONU sau prin alte organizaţii interguvernamentale. Organizaţii umanitare internaţionale precum ActionAid, Christian Aid sau Tearfund au dezvoltat campanii legate de climă vizând echitatea şi drepturile omului, acţionând deseori ca punţi de legătură între comunităţile slab reprezentate şi oficialităţi. ONU integrează din ce în ce mai mult preocupările acestor grupări indigene, în programul privind schimbarea climatică. Conform unui recent raport ONU „preocuparea comunităţilor indigene de a integra drepturile lor sociale, politice sau economice şi aspiraţiile lor în viitoarele strategii de dezvoltare trebuie luată în serios, astfel încât să se abordeze problemele lor respectându-se acele drepturi şi culturi, iar supravieţuirea şi bunăstarea lor să fie protejate”. La mijlocul lui 2008, Banca Mondială a iniţiat un program care asocia drepturile omului si schimbarea climatică, axându-se pe dezvoltare de politici şi proceduri care să uşureze impactul schimbării climatice şi să reducă vulnerabilitatea celor mai afectaţi, printr-o abordare bazată pe drepturile lor.[24]

Mai mult, mişcările pentru „echitate climatică” colaborează strâns cu ONG-uri care înglobează principiile mişcării în propuneri înaintate secretariatului UNFCCC. De exemplu, Tearfund a înaintat un plan care priveşte implicarea comunităţii locale în situaţii de calamitate şi de reducere a riscului acestor evenimente prin anticiparea lor. The Global Forest Coalition a prezentat un proiect privind nevoia de a implica populaţia locală in luarea de decizii privind politicile de reducere a emisiilor poluante, în contextul defrişărilor din ţările în curs de dezvoltare. Climate Action Network a cerut guvernelor să iniţieze un dialog constructiv în problema ajutorării celor mai vulnerabili faţă de vreo calamitate naturală. Deşi membrii de rând ai acestor comunităţi marginalizate nu au loc la masa oficială a negocierilor, ei au reuşit totuşi să se facă auziţi acolo, datorită mai influentelor voci ale ONG-urilor, care colaborează strâns cu cei care au puterea de decizie.[25]

 CONCLUZII

Trecerea către o economie verde, bazată pe emisii de carbon scăzute și pe tehnologii nepoluante este esențială pentru toate naţiunile în curs de dezvoltare, nu doar pentru economiile puternice sau cele în curs de afirmare. Problema schimbării climatice nu poate fi rezolvată fără participarea tuturor ţărilor, industriale şi în curs de dezvoltare. În timp ce profitul cel mai mare pentru banii alocaţi poate fi obţinut prin focalizarea pe sectoarele majore sau a celor emergente, celelalte ţări în curs de dezvoltare investesc şi ele în infrastructură pentru progresul economic. Dacă sunt ignorate, emisiile lor vor reduce realizările obţinute de ceilalţi. De asemenea, unele industrii ineficiente din punct de vedere energetic ar putea migra către ţările care nu au reglementări severe de mediu sau programe de atenuare a schimbării climatice. Includerea fiecărei ţări în activităţile de limitare cantitativă a emisiilor, prin intermediul economiei verzi este calea cea mai sigură de a asigura scăderea emisiilor GES-şi protecţia împotriva creşterii lor.

Un avantaj al tuturor acestor considerente pentru implementarea economiei verzi este că ţările în curs de dezvoltare pot să înceapă cu obiective de investiţii iniţial modeste, pe care apoi să le întărească pe parcurs. Cu mai multă încredere în sistem, ţările receptoare vor veni în continuare cu obiective mai ambiţioase, iar donatorii vor asigura în schimb mai multe fonduri. În loc de a lăsa obţinerea perfecţiunii să devină inamicul eficienţei, mai bine să se implementeze un sistem capabil de progres imediat şi care să fie consolidat pe parcurs. Aceasta a fost abordarea de succes a Protocolului de la Montreal: „porneşte şi consolidează”. Aşadar UNFCCC trebuie să fie imediat de acord cu obiectivele şi fondurile alocate îndeplinirii lor, şi apoi să înceapă negocierile pe cele câteva detalii rămase în dispută, astfel încât guvernele să ajungă la o soluţie funcţională în 2009. În general, drumul înainte ar trebui să aibă ca ţintă demararea imediată a investiţiilor privind transferul de tehnologie nepoluantă pentru combaterea schimbării climatice, acolo unde există deja un consens, şi apoi aceste investiţii să fie consolidate pe măsură ce se ajunge la un acord ulterior.